ALBINELE SI OMUL IN DECURSUL TIMPULUI

 ALBINELE SI OMUL IN DECURSUL TIMPULUI

Timpul apariţiei albinelor în cronologia geologică rămâne încă un semn de întrebare. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu ipoteza că albinele au apărut în Cretacicul Superior (cu aproximativ 100 de milioane de ani în urmă). Aceasta a coincis cu un timp de înflorire a angiospermelor, polenul şi mierea din florile acestora constituind o sursă de hrană pentru adulţii şi larvele albinelor. În urma mişcărilor tectonice, polenul acestor plante a rămas impregnat în diferite roci, formând astfel polenul fosil. Prin cercetările palinologice s-au pus în evidenţă incluziuni microscopice de polen fosil în diferite roci.

Cea mai veche dovadă arheologică asupra vânatului albinelor melifere (Apis mellifera) este un desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei şi datează din perioada 6000 î.e.n. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima Eră glaciară care a avut loc la circa 9000 î.e.n. se presupune că în regiune a existat un climat optim. Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă situată în faţa unei stânci. Nu există dovezi asupra existenţei unei surse de fum sau a unei îmbrăcăminţi de protecţie. Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India şi Africa de Sud arată fapul că vânătoarea de miere sau chiar apicultura a fost o activitate organizată care implica alcătuirea de echipe de bărbaţi şi femei.
Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează până în prezent, cu excepţia regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură.

În Africa de Sud şi Zimbabwe existau albine (Apis mellifera), iar într-o pictură descoperită în Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit. În Asia exista specia Apis dorsata ale căror cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană post-mezolitică, descoperită în 1984.

În decursul timpului, omul a observat modul de viaţă al albinelor şi şi-a apropiat albinele de casă, prin mutarea scorburilor locuite de acestea. Primii stupi primitivi au fost confecţionaţi din nuiele împletite în formă de clopot, formând aşa numitele coşniţe şi din tuburi din piatră sau din alte materiale, pe care le-a lipit cu argilă. Astfel au apărut primele prisăci, unde oamenii au început să crească şi să înmulţească albinele făcând ceea ce numim astăzi apicultură. Aşa au intrat în alimentaţia oamenilor produsele albinelor: fagurele de miere, pasture şi larvele de albine. De asemenea, ceara albinelor a fost şi ea apreciată şi utilizată din timpuri străvechi la impermeabilizarea îmbrăcăminţii, la confecţionarea tablelor cerate folosite pentru scriere, iluminatul caselor şi în medicina populară ca medicament în tratarea diferitelor boli.

Există numeroase dovezi despre albine, precum şi despre miere şi ceară, sub forma mărturiilor ilustrate sau scrise. Primele rapoarte scrise despre albine sunt inscripţiile hieroglifice de acum 2000-300 de ani pe vechile papirusuri egiptene. Tăbliţele mesopotamiene, ca şi papirusurile egiptene, menţionează, printre altele, faptul că ceara de albine, datorită proprietăţilor ei valoroase, era folosită ca medicament.

În Egiptul antic, preoţii foloseau multă miere şi ceară în cadrul diferitelor ritualuri. Albina, stilizată, figura în numeroase morminte şi pe statui, ea reprezentând chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3200 î.e.n. De asemenea, în urma studiilor efectuate în piramide, s-a constatat că egiptenii conservau fructele în miere, iar pentru îmbălsămarea cadavrelor, alături de alte substanţe, se găsea de asemenea mierea şi ceara; pentru protejarea pielii de soare, ei foloseau creme pe bază de ceară.

În Irak, la Nippur, au fost descoperite, fragmente din ceramică (datate, se pare, din anii 2100 – 2000 î.e.n.), care sunt considerate a fi cele mai vechi documente referitoare la ceară scrise în limba sumeriană.

Atât în Biblie cât şi în Talmudul ebraic se aminteşte de miere şi de fagure, iar în Coranul arabilor este specificată albina şi mierea.

Unele popoare din Orient obişnuiau să instaleze stupi pe mormintele persoanelor care s-au distins în cursul vieţii prin curaj. Câţiva istorici ai secolului trecut afirmau că numai pe mormintele unor anume eroi şi-ar face albinele cuib. Dacă ei au avut de a face cu medicina în cursul vieţii, atunci mierea din aceste morminte ar fi avut efecte curative deosebite. Plasarea albinelor pe morminte avea menirea de a păzi mormântul împotriva duşmanilor sau hoţilor cu acelaşi zel cu care îşi apără stupul şi regina. Alţii cred în acest fel că hrana celor care au trecut în lumea drepţilor va fi asigurată.

Prima monedă cunoscută în lume, aparţinând civilizaţiei Efesului secolului IV î.e.n., avea gravată pe ea albina, ca simbol al hărniciei.

În Grecia, părintele zoologiei, Aristotel (384-322 î.Ch., î.e.n.) a fost primul care a scris despre creşterea şi biologia albinelor, cu observaţii asupra continuităţii comportamentului de vizitare a florilor şi asupra relaţiilor sexuale într-o colonie de albine, în cartea sa, Istoria animalelor. El recomanda ceara şi propolisul ca remediu pentru tratarea contuziilor şi plăgilor care supurează.

Pliniu cel Bătrân, renumit enciclopedist roman, a scris pe larg în lucrarea Istoria naturală despre albine şi produsele lor. Faptul că prezintă numeroase utilizări ale cerii, demonstreză că avea încă de pe atunci cunoştinţe despre modul de extracţie, purificare şi chiar de înălbire a cerii. Înălbirea cerii se practica mai ales în Cartagina, unde produsul rezultat a primit denumirea de “ceară punică”.

În antichitate şi în Evul Mediu, ceara era folosită şi pentru plata tributului sau a altor taxe şi era un articol comercial, deoarece putea fi utilizată în mai multe scopuri: pentru turnarea metalelor, modelare, impermeabilitate, ca adeziv, pentru cosmetică, lumânări şi alte surse de lumină. În Europa şi în regiunile cu tradiţie creştină, biserica avea nevoie de cantităţi însemnate de ceară pentru lumânări, motivul utilizării acesteia fiind virginitatea albinelor.

Date mai amănunţite privind biologia şi organizarea vieţii albinelor încep să apară abia începând cu secolul XVII, când Swammerdam stabileşte sexul mătcii (considerată mascul până la acea dată) şi faptul că lucrătoarele sunt femele, iar trântorii masculi. Cercetările sunt continuate de Réaumur, care dovedeşte prezenţa doar a unei singure femele reproducătoare în stup.

Progrese deosebite în biologia albinelor se înregistrează mai ales în secolul XX; aceastea au fost posibile prin inventarea şi perfecţionarea continuă a stupului albinelor şi a materialelor folosite.

În Japonia, în 1872 se publica cartea “Trăsăturile esenţiale ale mierii” de către Muzeul Regal al Japoniei. Deşi nu era o carte de specialitate, se prezintă aici tehnicile tradiţionale de apicultură şi cunoştinţele ştiinţifice despre albinele melifere pe care le aveau apicultorii japonezi în vremurile de demult. Această carte arată un nivel destul de înalt de tehnică atins de apicultorii japonezi. De aceea japonezilor le-a fost foarte uşor să-şi însuşească tehnicile apiculturii moderne din Europa şi America, rezultatul fiind dezvoltarea rapidă a apiculturii în mai puţin de 100 de ani de la apariţia acestei cărţi.

După 1900, ţări ca Tanzania, Madagascar, Angola şi Etiopia ocupau printre primele locuri în ceea ce priveşte producţia de ceară; aceastea se explică prin faptul că aici albinele se înmulţesc repede, dezvoltând colonii puternice, se instalează în orice cavitate de mărime corespunzătoare, clădesc faguri repede, iar temperaturile ridicate stimulează producţia de ceară.

În Kenya, apicultura este cunoscută de veacuri. Totuşi, în ţările slab dezvoltate, sunt foarte recente studiile asupra diverselor varietăţi de albine melifere, productivităţii, comportamentului şi altor caracteristici. Rasele de Apis mellifera din zonele calde sunt relativ defensive în comparaţie cu rasele din zonele temperate; de asemenea ele tind să dezerteze în timpul sezonului secetos când culesul este sărac şi să roiască în timpul culesului.

În ultimul secol, în Europa, datorită transformării unui număr tot mai mare de terenuri în suprafeţe agricole şi a folosirii insecticidelor, s-a înregistrat declinul multor specii de albine, acestea fiind cei mai buni indicatori în evaluarea schimbării habitatelor.