DIN VIATA ALBINELOR

DIN VIATA ALBINELOR. Ca toate insectele care parcurg o metamorfoză completă, fiecare albină trece prin stadiul de ou, larvă, pupă şi adult. Dezvoltarea fără fertilizare produce masculi, iar dezvoltarea cu fertilizare produce femele. Când se împerechează, o femelă depune spermatozoizii în spermateca ei, de obicei primind o provizie pe viaţă. Ea poate controla astfel sexul fiecărui ou prin eliberarea sau neeliberarea spermei din spermatecă pe parcursul trecerii oului prin oviduct. Femela poate plasa ouăle producătoare de masculi mai aproape de intrare, de unde adulţii rezultaţi pot să plece fără a mai deranja femelele care se dezvoltă mai lent.

La albina meliferă există 3 caste, diferenţiate morfologic şi funcţional: lucrătoarele, matca (botca) şi masculii (trântorii) (Fig. 1). Aceste 3 caste se dezvoltă în celule diferite: cele de lucrătoare sunt mici, cu diametrul de 5,16-5,5 mm, cele de masculi sunt mai largi, construite spre marginea fagurelui, iar cea de matcă este de două ori mai mare decât cea de lucrătoare şi are pereţii mult mai groşi, cu deschiderea orientată în jos.

Apis mellifera.

Albinele familiale, spre deosebire de cele solitare (sălbatice), nu-şi închid celulele cu alimente dinainte depozitate, ci îşi aprovizionează progresiv larvele. Acestea sunt hrănite primele 3 zile cu “lapte”, produs al glandelor faringiene secretat de lucrătoare, ce conţine mai multe grăsimi, albumine, vitamine şi mai puţin zahăr decât amestecul de miere cu polen, denumit “pâine”. Din a 4-a zi însă, larvele ce vor deveni lucrătoare sunt hrănite cu “pâine”, iar cele destinate să devină mătci vor fi hrănite în continuare cu “lapte”. Ouăle de masculi sunt depuse în celule obişnuite, însă larvele lor fiind hrănite mai abundent, cresc mai mult (Fig. 2).

Fig. 2 – Hranirea progresiva a larvelor de catre lucratoare.

Cuiburile albinelor sunt locurile unde tânăra generaţie creşte. Sunt făcute în mare măsura de către mamă sau, la albinele sociale, de către lucrătoare, fiind formate din celule clocitoare. O celulă serveşte la protejarea delicatelor etape imature, şi a hranei larvelor care cresc; este spaţiul în care o singură albină imatură creşte.

Majoritatea albinelor sălbatice excavează celulele în substrat – în general pământ – căptuşindu-le cu un strat fin de pământ, deseori făcut din lut, tapetând fin suprafaţa celulei cu ajutorul plăcii pigidiale, şi aplicând pe aceasta suprafaţă o peliculă secretată asemănătoare celofanului sau un material asemănător cu ceara (Fig. 3, 4).

Fig. 3 – Cuib in trestie de Osmia cornuta.

Fig. 4 – Cuib in lemn de Anthidium manicatum.

Cuiburile albinelor sociale sunt făcute din ceară, produs secretat la bondari de matca tânără şi de lucrătoare, iar la albinele melifere doar de lucrătoare (Fig. 5).

Fig. 5 – Stupi de albina melifera.

În decursul timpului, au existat puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte originea cerii de albine. Astfel, bine-cunoscutul chimist şi om de ştiinţă francez, Maker menţionează în lucrarea sa Dicţionarul chimiei : “Ceara de albine este o substanţă răşinoasă solidă colectată de albine din plante”.
Mulţi oameni de ştiinţă din acea vreme au presupus că albinele adună din flori ceara gata făcută, apoi o amestecă cu salivă, dându-i astfel o mai mare plasticitate pentru a construi fagurii.

În 1684, Martin (citat de Tihonov şi colab. 1986) menţionează că ceara de albine este un produs al activităţii biologice a albinelor. Peste 100 de ani, Chunter (citat de Tihonov şi colab. 1986), a demonstrat că ceara de albine este secretată de anumite glandele ale albinelor.

Într-adevăr, ceara este produsă de glandele cerifere, situate pe partea ventrală a abdomenului, pe ultimele 4 segmente şi provine din modificarea celulelor hipodermale. La exterior, glandele formează un înveliş chitinos transparent – oglinzile cerifere – de formă pentagonală, prevăzute cu pori prin care ceara lichidă iese la exterior. În contact cu aerul se solidifică, formându-se solzişorii de ceară; aceştia sunt desprinşi de lucrătoare cu ajutorul picioarelor posterioare, apoi preluaţi de picioarele anterioare spre a fi trecuţi mandibulelor, care îi modelează în formă de alveolă. Ceara proaspăt secretată de glandele cerifere este perfect albă şi curată. Utilizată ca material de construcţie în stup, ea se încarcă progresiv cu substanţe care-i schimbă compoziţia şi culoarea, trecând prin toate nuanţele de galben, pe urmă de brun şi ajungând aproape neagră după câţiva ani.

Albinele tinere (de 12–18 zile) produc cea mai mare cantitate de ceară, secreţia acesteia constituind o funcţie biologică inevitabilă; albinele produc ceara chiar dacă nu este nevoie şi, în astfel de condiţii, ceara cade pe fundul stupului şi se pierde.

Dezvoltarea glandelor cerifere este legată de aportul de nectar şi polen proaspăt. Albinele secretă ceară fără voia lor, cu atât mai mult cu cât aduc mai multe provizii în cuib şi sunt mai multe larve de hrănit. Când cuibul este plin, albinele nu mai produc ceară, nu cresc larve şi, ca urmare, recolta scade.

Producţia de ceară este un criteriu important urmărit în selecţia familiilor de albine; aceasta diferă cantitativ şi calitativ, în funcţie de rasele de albine şi chiar în funcţie de particularităţile individuale ale unei familii şi, de asemenea producţia este influenţată de mărimea oglinzilor cerifere.

Activitatea constructoare a lucrătoarelor durează atâta timp cât organismul lor produce ceară. Ele construiesc faguri de ceară, suspendaţi de tavanul stupului şi alcătuiţi din celule (alveole) prismatice hexagonale (Fig. 6), aşezate puţin înclinat pe două feţe opuse; în celulele centrale sunt depuse ouăle, iar în cele periferice sunt depozitate proviziile (mierea, polenul). Prin forma lor, celulele realizează maximum de capacitate pentru un minimum de ceară. Albinele construiesc în câteva zile din 150 g ceară un fagure, care are cca 4000 de celule. Activitatea de construire este atât de bine coordonată încât acelaşi perete de ceară este modelat pe ambele feţe de două lucrătoare în acelaşi timp.

Fig. 6 – Celulele hexagonale construite de lucratoare.

Activităţile de curăţire şi ventilaţie a cuibului, de aprovizionare, de îngrijire a larvelor şi a mătcii sunt îndeplinite tot de lucrătoare. Între lucrătoarele aceleiaşi familii se observă o diferenţiere a activităţilor, care este dată de starea fiziologică în care se găsesc diferiţii indivizi. Astfel, secreţia glandelor faringiene fiind abundentă la începutul vieţii lucrătoarelor, ele îndeplinesc funcţia de doici, hrănind larvele cu “lapte”. După o perioadată, aceste glande se atrofiază, dar se dezvoltă glandele cerifere, lucrătoarele îndeplinind activitatea de construcţie. Secreţia cerii încetând cu vârsta, lucrătoarele îndeplinesc activitatea de culegătoare, aprovizionând cuibul cu apă, nectar, polen, propolis. Această ultimă activitate este îndeplinită de lucrătoare aproximativ jumătate din viaţa ei. La prima sa ieşire din cuib, culegătoarea reperează stupul printr-un zbor de recunoaştere. Albina se întoarce cu uşurinţă la cuib, fie probabil datorită faptului că ea menţine reflecţia soarelui într-o omatidie, fie albina percepe vibraţiile emise din stup. Raza de exploatare a unui stup nu depăşeşte 5 km, deoarece rezervele din organismul culegătoarelor nu sunt suficiente decât pentru parcurgerea acestei distanţe dus-întors.

Albinele îşi pot comunica una alteia distanţa şi direcţia sursei de hrană prin anumite mişcări, respectiv dansuri de tip “circular” (când distanţa până la flori este mai mică de 100 m, albina descrie cercuri mici de-o parte şi de alta a stupului) şi “clătinat” (când distanţa până la flori este între 150-3000 m, albina descrie un semicerc într-o parte, apoi înaintează în linie dreaptă peste 2-3 celule şi descrie un nou semicerc în partea opusă). Dansul “circular” nu dă orientarea, ci doar cel clătinat; durata şi sensul dansului “clătinat” sunt semnalele distanţei şi direcţiei către sursa de hrană (Fig. 7).

Fig. 7 – Dansul lucratoarelor.

Când o lucrătoare se întoarce la cuib după descoperirea plantelor melifere, ea îşi goleşte conţinutul guşii în guşa altei lucrătoare. Astfel, aroma nectarului indică felul florilor descoperite. Apoi semnalizatoarea începe să danseze la suprafaţa fagurelui. Efectul dansului este mobilizator pentru culegătoarele din apropiere, care, reîntoarse la stup, stimulează pe altele prin dansul lor.

La albina meliferă, matca nu construieşte celule din ceară deoarece îi lipsesc organele necesare; ea îndeplineşte însă alte funcţii în cuib: luptă cu mătcile mai tinere din cuib, omorându-le şi poate roi, când părăseşte stupul cu o parte din lucrătoarele tinere, capabile să secrete ceară. Matca roitoare îşi îndeplineşte funcţia reproducătoare în noul stup câteva luni, apoi moare. După moartea ei, lucrătoarele hrănesc câteva larve cu “lapte”, le măresc celulele prin distrugerea pereţilor învecinaţi, obţinând astfel noi mătci. Prima matcă apărută devine mama familiei, prin omorârea celorlalte. Familia durează în acest fel ani de-a rândul, supravieţuind în timpul iernii prin consumarea proviziilor adunate în anotimpul călduros.