Albinele, adevarate enciclopedii ale lumii vii

Albinele, adevarate enciclopedii ale lumii vii.

Albinele (suprafamilia Apoidea) au exercitat o puternică şi fascinantă atracţie asupra umanităţii de-a lungul timpului; au fost printre primele insecte figurate de om. Despre rolul jucat de albine în natură şi în viaţa omului se ştia încă din antichitate.

Apoidele sunt himenoptere cu ac (Aculeata) şi formează una dintre cele mai mari suprafamilii ale ordinului Hymenoptera (gr. hymen = membrană, pteron = aripă). Alături de albine, secţia Aculeata mai cuprinde viespile şi furnicile. Spre deosebire de viespi, albinele sunt mai robuste şi au învelişul păros mai dezvoltat, excepţie făcând albinele parazite de cuib (cleptoparazite) care sunt remarcabile pentru asemănarea lor cu viespile. Sunt în general mai alungite decât albinele colectoare de polen şi sunt de obicei negre cu abdomenul roşu sau negre cu pete sau benzi abdominale galbene sau albe.

Sub numele de “albină” se înţelege nu numai albina meliferă (Apis mellifera) , ale cărei familii sunt îngrijite de oameni în stupi, ci şi albinele “sălbatice”. Dintre cele cca 21 mii de specii cunoscute în lume, majoritatea preferă climatul arid şi semiarid din zonele temperate şi subtropicale; aceasta se poate vedea foarte distinct în răspândirea lor şi marea lor abundenţă în stepe şi savane, atât prin numărul de indivizi (până la 20000 de albine/ha) cât şi prin numărul speciilor. Cele mai multe specii au fost înregistrate în California (1985 specii), în bazinul mediteranean (1700 specii) şi în Asia Centrală (peste 1500).

Una dintre explicaţiile privind abundenţa albinelor în aceste zone este aceea că majoritatea albinelor îşi depozitează hrana larvară, care este foarte perisabilă (de obicei polen amestecat cu nectar) în celule excavate în sol, căptuşite cu un strat subţire de ceară.

Instinctele de colectare a proviziilor şi de construire a cuiburilor sunt mai dezvoltate la albine decât la viespi. O albină solitară îşi construieşte propriul ei cuib şi depozitează hrană pentru larve; nu primeşte ajutor de la nici o altă albină şi fie că moare, fie că pleacă înainte ca larvele să devine adulte.

Cea mai importantă activitate a albinelor, în termenii beneficiului pentru om, este polenizarea plantelor. Sectoarele deşertice şi cu vegetaţie pitică sunt bogate în plante polenizate de albine a căror conservare şi reproducere este esenţială atât pentru a preveni eroziunea, cât şi pentru a procura hrană şi adăpost în viaţa sălbatică. Menţinerea multor habitate depinde astfel de păstrarea populaţiilor de albine, pentru că dacă albinele dispar, reproducerea unor elemente majore ale florei pot fi sever limitate.

Femelele sunt principalii polenizatori ai plantelor, ele colectând polen chiar din propria lor hrană şi în special pentru a hrăni larvele. Florile produc câteodată nu doar nectar, ci şi ulei şi de asemenea polen în exces, ca momeală sau recompensă. Masculii la mai toate speciile, la fel ca şi femelele la speciile parazite, iau nectarul din flori dar duc doar polenul care se lipeşte de ei. Astfel aceştia joacă un rol secundar în polenizare, spre deosebire de femele care colectează activ polen.

Nu este obligatoriu ca o specie de albine care vizitează o floare să o şi polenizeze: albina este pur şi simplu un hoţ. Eficienţa unei albine ca polenizator este legată de mulţi factori care depind nu numai de structura florii dar şi de obiceiurile mişcărilor albinelor, care sunt diferite pentru diversele specii.

Larvele albinelor sunt hrănite cu polen şi nectar. Colectarea şi transportul polenului se face de către femele cu ajutorul picioarelor posterioare sau a perilor de pe partea ventrală a abdomenului (Fig. 1, 2).

Fig. 1 – Colectarea polenului cu ajutorul scopei (speciile familiei Megachilidae).

Fig. 2 – Colectarea polenului cu ajutorul picioarelor posterioare (familia Melittidae).

Majoritatea albinelor excavează celulele în substrat – în general pământ – căptuşindu-le cu un strat fin de pământ, deseori făcut din lut, tapetând fin suprafaţa celulei şi aplicând peste aceasta o peliculă secretată asemănătoare celofanului sau un material asemănător cu ceara. La unele specii, cuiburile sunt necăptuşite, simple găuri în pământ. Căpăcelul care închide intrarea cuibului, făcut din fibre şi puf de pe tulpini, izolează şi protejează celulele cu larve sau coconi împotriva vremii nefavorabile şi a paraziţilor.

Speciile familiei Halictidae sunt albine de talie mică până la mijlocie (4 – 8 mm), de culoare închisă, cu veşmânt păros bine dezvoltat, unele având şi irizaţii metalice (Fig. 3).

Fig. 3 – Specie din familia Halictidae

Halictidele constituie una dintre cele mai mari şi mai răspândite familii de albine, cu o mare diversitate de specii în stepe şi deşerturi.

La unele specii, femelele fac turnuleţe la intrarea în cuib. Acestea îşi construiec cuib în pământ, având celulele aşezate în formă de ciorchine. Cuibul are o cameră
care înconjoară grupul de celule. În timp ce sapă camera albina lasă 1-2 coloane mici de sol, care susţin grupul de celule. Câteodată celulele nu au contact deloc cu pereţii camerei şi sunt într-o poziţie suspendată. Într-un astfel de caz, ele se ţin datorită rădăcinilor de plante care trec prin ciorchinii celulei.

La alte specii, mai multe femele – surori participă la aceeaşi construcţie. Cuibul comun constă dintr-un corp central de celule înconjurat de un coridor de aerisire, în care se deschide galeria de intrare comună. Grupa de celule a fiecărui individ se află într-o anumită parte a construcţiei. Totuşi lucrările nu se execută în comun, ci fiecare femelă face celule şi le aprovizionează doar pentru urmaşii săi.

Speciile genului Xylocopa
(Fig. 4), giganţii albinelor solitare din Europa, ating până la 28 mm lungime. Acestea sunt asemănătoare la înfăţişare cu speciile mari de Bombus (bondari), pe lângă acest caracter având aripile albăstrui – violacee; corpul lor are culoare neagră – violetă, adesea cu strălucire metalică. Sunt specii termofile răspândite îndeosebi în regiunile tropicale. Sudul Europei reprezintă limita nordică a arealului. Se mai numesc şi albine–dulgher, femelele construindu-şi cuibul în lemn mort – trunchiuri şi copaci – sau în măduva tulpinilor; acestea au mandibule foarte puternice şi au nişte proiecţii ca nişte ghimpi pe corpul lor, care fac posibilă o fixare puternică a corpului în cursul săpării cuiburilor.

Fig. 4 – Xylocopa valga, femela

Masculii, la multe specii de albine (Anthophora, Eucera) (Fig. 5), au picioare mai largi şi modificate sau au capete voluminoase în raport cu corpul, cu mandibule lungi şi larg separate. Acestea sunt caracteristici care ajută la ţinerea femelelor în timpul împerecherii. Interacţiunea mascul – femelă la albine este diversă: mulţi masculi zboară deasupra şi în jurul florilor sau a locurilor unde sunt cuiburile, căutând femelele; la alte specii, femelele se îndreaptă spre diverse plante, care nu au nicio legătură cu hrana sau cuibul şi masculii vin peste frunze şi profită de ocazie pentru a se împerechea.

Fig. 5 – Eucera nitidiventris, mascul.

La femelele speciilor cleptoparazite (specii care se folosesc de hrana depusă în cuib de albina gazdă pentru a-şi creşte progenitura) din genurile Coelioxys (familia Megachilidae) (Fig. 6) şi Nomada (familia Anthophoridae) (Fig. 7), capătul abdomenului este mai alungit şi direcţionat pentru a putea pătrunde prin pereţii celulelor gazdelor ca să introducă oul. Ouăle lor sunt introduse în peretele interior al celulei gazde sau ascunse înainte ca celula să fie închisă de gazdă, deseori înainte ca aprovizionarea să fie completă; ele sunt neobişnuit de mici în comparaţie cu cele ale altor albine de aceeaşi mărime, şi sunt diferite ca structură. Larvele parazitice sunt foarte rapide după apariţie; acestea au o adaptare morfologică specială de căutare şi exterminare a larvei gazdă, incluzând mandibule lungi şi acute şi diferiţi spini pe segmentele abdominale, care dispar în ultimul stadiu de dezvoltare. Mandibulele sunt folosite la uciderea larvei gazdă, după metamorfoză devenind obişnuite şi se adaptează pentru hrana compusă din polen şi nectar.

Timpul de zbor al cleptoparaziţilor coincide cu timpul de zbor al gazdelor, unele specii au 2 generaţii pe an, ca şi gazdele. În mod caracteristic fiecare dintre ei parazitează în cuiburi ale câtorva specii apropiate taxonomic şi apropiate biologic. Rareori îşi limitează legăturile lor cu o singură specie gazdă, dar de obicei cu un singur gen.

Fig. 6 – Coelioxys elongata, femela

Fig. 7 – Nomada fulvicornis, femela.

Am dezvăluit câteva dintre impresionantele adaptări ale albinelor la ţinuturile nisipoase, ostil în anumite momente pentru oameni dar atât de propice pentru aceste insecte. Lumea albinelor este un izvor nesfârşit de surprize, atât pentru cercetător ca şi pentru observatorul amator; privindu-le şi studiindu-le, descoperim o nesfârşită varietate de forme apărute din necesitatea asigurării existenţei.