RELATIA PLANTE – INSECTE POLENIZATOARE Albinele

RELATIA PLANTE – INSECTE POLENIZATOARE Albinele aparţin insectelor antofile. Relaţiile lor cu florile sunt obligatorii şi diversificate. Culturile entomofile ocupă mai mult de jumătate din ariile cultivate şi ele dau în jur de o treime din produsele agricole. Majoritatea acestor plante sunt polenizate cu succes de către albinele de miere, Apis mellifera. Un rol important dar deseori trecut cu vederea în polenizarea plantelor agricole este jucat de asemenea de aşa numitele “albine sălbatice” – specii solitare sau sociale de Apoidea. Activitatea albinelor sălbatice este absolut necesară pentru cultivarea unor astfel de plante care, din cauză particularităţilor structurii lor sau a funcţionalităţii florilor lor, nu pot să fie în mod efectiv polenizate de albinele de miere. Aceste plante sunt înainte de toate trifoiul roşu şi lucerna – reprezentanţi ai familiei Fabacee, care sunt crescute pentru fân şi masa verde folosită în hrănirea animalelor.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense) este cultivat mai mult în zonele împădurite din emisfera nordică şi în zonele corespunzătoare din regiunile muntoase. Lungimea (adâncimea) corolei florii variază de la 7,5 la 12,4 mm (10 mm în medie), dar nectarul secretat la baza florii, de obicei, nu creşte mai mult de 1,35-1,47 mm. Din această cauză numai acele albine pot să-l consume în mod regulat care au proboscisul mai lung de 8,5 mm. Albinele de miere care îl au de 5,9-6.25 mm pot să extragă nectar numai din florile trifoiului roşu care sunt mai puţin adânci, în condiţiile în care albina este crescută deja la mărimea sa maximă. Polenizatorii efectivi ai trifoiului roşu sunt albinele zumzăitoare (albinele sălbatice), care fiind destul de numeroase pot să conducă la realizarea unei producţii mai mari de seminţe

Legături neobişnuite ale albinelor cu florile sunt aşa numitele pseudo-copulări ale masculilor câtorva specii de albine cu orhidee şi colectarea din flori de substanţe aromatice care servesc albinelor ca funcţie de atracţie sexuală. Cea mai stabilă relaţie există între speciile de Eucerinii palearctici (Eucera şi Tetralonia) si multe specii ale genului Ophrys ale căror flori, datorită structurii şi formei lor, sunt adaptate să fie polenizate de către masculii acestor albine şi nu ale altor specii.

Principalii polenizatori sunt femelele-albine, care colecteaza polen chiar din propria lor hrana si in special pentru a hrani larvele. Florile produc câteodata nu doar nectar ci şi ulei şi de asemenea polen în exces ca momeală sau recompensă. Polenul care poate fertiliza ovulele este acela care albinele il pierd din neatenţie pe stigmatul florii in timp ce colectează nectar, polen sau alte substante. Albine cu limba scurtă (Colletidae, Andrenidae, Halictidae) iau nectarul din florile superficiale ca cele de Apiaceae. Cele cu limba lungă (Megachilidae, Anthophoridae, Apidae) preiau nectarul din florile mai adânci.

Sunt şi specii de albine care fac rău florilor şi în acelaşi timp le jefuiesc, cum sunt speciile de Bombus si Xylocopa, care taie marginile florilor tubulare şi extrag nectarul fără a intra în contact cu anterele. Astfel nu doar corola este deteriorată dar cantitatea de nectar de recompensă este foarte redusă pentru polenizatorii legitimi.

O atenţie considerabilă s-a dat anterelor tubulare a anumitor specii de plante care probabil protejează polenul de distrugere în caz de ploaie. În loc să se deschidă brusc în mod normal, asemenea antere tubulare, găsite la diferite familii, sunt cu una sau doua găuri în capetele distale, îndepărtate, prin care polenul trebuie să scape. Aceste plante de obicei nu produc nectar, dar depind de polen ca răsplată pentru albine. Multe specii de albine, atât oligolectice cât şi polilectice, obţin polen de la asemenea flori prin vibraţie, deschiderea anterei fiind îndreptată de obicei spre albină. Polenul este aruncat în afară iar o parte din el se agaţă de albină, după care poate fi manipulat în modul obişnuit. Vibraţia, produsă de muşchii aripilor, rezultă într-o explozie de sunet, numită “polenizarea zumzăită”.

Eficienţa unei albine ca polenizator este legată de mulţi factori care depind nu numai de structura florii dar şi de obiceiurile mişcărilor albinelor, care sunt diferite pentru diversele specii.

O albină care adună polen în cea mai mare parte a corpului ei şi adaugă pentru transport în scopă, este mai puţin probabil să polenizeze următoarea floare decît o albină care lasă polenul unde îl adăposteşte pe corpul ei în timp ce caută mai mult.

O albină care umezeşte polenul cu nectar sau ulei pentru transport se presupune că este mai puţin probabil să polenizeze decât o albină care duce polenul uscat şi uşor. Şi locaţia unde polenul este depozitat pe corpul unei albină poate fi important pentru o preluare ulterioară de către stigmatul florii.