SPECIILE SI RASELE DE ALBINE

SPECIILE ŞI RASELE DE ALBINE. Genul Apis cuprinde 4 specii: albina indiana uriaşă (Apis dorsata), albina indiană pitică (Apis florea), albina indiană (Apis cerana) şi albina meliferă (Apis mellifera). Dintre acestea, doar ultimele două îşi construiesc cuibul în întuneric putând fi, din acest motiv, ţinute în stupi.

Apis dorsata (Fig. 1), cea mai primitivă dintre cele patru specii şi cu talia cea mai mare, este răspândită în India, sudul Chinei, Arhipeleagul Indonezian, Filipine şi Ceylon; este o specie agresivă. Îşi construieşte cuib de dimensiuni uriaşe (1,5 m) atârnat de crengi sau de stânci, fiind format dintr-un singur fagure, cu celule aproximativ egale, care servesc atât la depozitarea rezervelor de miere, cât şi la creşterea puietului. Când timpul devine nefavorabil, albinele părăsesc fagurii şi migrează spre alte zone unde construiesc alt cuib.

Fig. 1 – Apis dorsata

Apis florea (Fig. 2) este cea mai mică specie, fiind răspândită în India, Malayesia, Djawa şi Borneo. Familia acestor albine construiesc de asemenea un singur fagure, prinzându-l de ramurile unor copaci sau de bolta unei grote, de la 1 m până la 8 m deasupra solului. Celulele de albine lucrătoare, trântori şi mătci sunt de dimensiuni şi forme diferite, o parte cilindrice, iar altele hexagonale.

Fig. 2 – Apis florea 

Apis cerana (Fig. 3) este răspândită în India, China, Japonia, Indonezia, Djawa, Borneo şi Sumatera. Albinele nu sunt agresive. Ele construiesc un cuib din mai mulţi faguri verticali, în scorburile copacilor sau în peşteri. Mărimea celulelor variază cu altitudinea, fiind în creştere la altitudini mai mari, acest lucru permiţând reglarea regimului de temperatură al familiei de albine. Perfecţionarea instinctul de construcţie a cuibului apărat cu faguri bilaterali, dezvoltarea instinctului de cules şi formarea de mari rezerve de hrană au permis omului să le exploateze.

Fig. 3 – Apis cerana

Apis mellifera (Fig. 4) este specia la care toate caracteristicile genului Apis au atins maximul de dezvoltare. Aceasta asigură cea mai mare parte din mierea şi ceara din lume şi a pătruns departe în nord, precum şi în zonele muntoase. Este crescută în stupi de către apicultori şi exploatată organizat datorită calităţilor ei productive. În natură, construieşte mai mulţi faguri în cavităţi închise, familia având un număr mare de indivizi. Doar la albina meliferă roiul ieşit se strânge pentru un timp în apropierea familiei din care s-a format, astfel că poate fi recuperat de apicultor. La celelalte specii, roiul se desfăşoară la voia întâmplării, neputând fi luat sub controlul omului.

Fig. 4 – Apis mellifera, lucrătoare surprinsă în timpul culesului

Organizarea cuibului este rezultatul implicării a mii de indivizi, care lucrează în acelaşi sens şi în acelaşi spirit, pe baza reflexelor individuale. Cuibul are formă cilindrică; celulele cu destinaţii diferite se deosebesc prin formă, volum şi culoare. Producerea cerii de către albinele lucrătoare are loc la temperatura de 200 C. Dacă lipsa de faguri se face simţită, secreţia cerii poate avea loc şi la o temperatură mai mică de 180C, dar cu cheltuială mai mare de substanţe zaharoase, folosite pentru ridicarea temperaturii în interiorul cuibului.

Specia Apis mellifera se poate împărţi în 3 rase geografice: albina africană, albina din Orientul Apropiat, albina meliferă europeană. Dintre acestea, ultima prezintă cel mai mare interes economic, fapt ce a contribuit la răspândirea ei pe toate continentele. Cuprinde numeroase rase şi varietăţi locale. Astfel, rasele nordice în comparaţie cu cele sudice au dimensiunea corpului şi a aripilor mai mare, greutate mai mare şi, de asemenea şi glande cerifere mai mari. Cele nordice au culori mai întunecate; roiesc mai devreme, sunt mai irascibile.

Până în anii 1600, albinele melifere din specia Apis mellifera erau prezente doar în Europa, Asia şi Africa. Albinele europene (Apis mellifera) au fost duse, cel mai probabil în coşniţe, din Anglia în America de Nord. Din Spania şi Portugalia, albinele au fost transportate în America de Sud, ajungând pentru prima dată în Brazilia în 1839, şi în Peru în 1857. În Australia albinele au fost transportate cu succes în 1810 şi în Noua Zeelandă în 1839. Cu excepţia Insulelor Hawaii unde albinele au fost aduse în 1857, multe insule din Pacific au rămas fără albine până după anii 1950.

Albinele melifere europene au fost importate în ultimele secole de Egipt şi Israel, pentru că s-au dovedit a fi mult mai productive decât albinele din rasele native. Japonia, China şi Thailanda care aveau albine din specia Apis cerana, au importat albine melifere din Europa. Albine din regiuni tropicale din Africa au fost duse în America de Sud în 1956, producându-se astfel o hibridizare între albinele prezente şi albinele din Africa tropicală, iar albinele rezultate au fost denumite de apicultori albine africanizate. În următorii treizeci de ani albinele africanizate s-au răspândit în aproape toată America Centrală şi America de Sud.